R. Moldova: punct — şi de la capăt
R. Moldova: punct — şi de la capăt
„Oricât de ridicol şi donchişotesc ar putea suna în aceste vremuri… este responsabilitatea mea să subliniez, fără încetare, originea morala a oricărei politici autentice”. (Vaclav Havel)
Evoluţiile de la Chişinău obligă la reconsiderări majore. Fie că place, fie că nu, fie că nu puţini îşi vor sacrifica la vară concediile sau vor trebui să admită că proiectele lor, private sau instituţionale, au eşuat — suntem constrânşi să recunoaştem că totul trebuie regândit în acest spaţiu. Indiferent pe ce dimensiuni vom cerceta fenomenul, la Chişinău, „viaţa a bătut filmul”. Regizorii, scenariul şi actorii principali de până la 5 aprilie trebuie reevaluaţi. Sau scoşi pe tuşă.
Dimensiunea morală
Consecvenţa Opoziţiei a fost răspunsul eficace al celor trei partide la ieşirea în stradă, sinceră şi genuină, a acelor tineri — fără stele sau epoleţi — exasperaţi, după 5 aprilie, de eventualitatea unui nou ciclu electoral roşu. Reacţia lor a fost salutară şi a pus o presiune enormă pe o generaţie politică ce părea, la un moment dat, fără busolă. Presiunea publică i-a arătat nordul şi cele trei partide s-au orientat până acum impecabil, punctând una dintre cele mai mari victorii morale de la 1990 încoace. Efectele sunt însă multiple şi trebuie fructificate.
Dimensiunea psihologică
La nivelul acela fin al atitudinii şi reacţiilor indivizilor, adică la cel psihologic, PCRM a primit o lovitură de ciocan. Psihologic vorbind, unul dintre stâlpii de susţinere ai regimului comunist a fost sentimentul puterii pe care îl degaja liderul său. Fenomenul nu este unic, fiind specific mai cu seamă statelor ieşite din spaţiul sovietic, unde „big is beautiful” şi sentimentul puterii, al forţei, era ingredientul principal al oricărei politici, dar şi al oricărei percepţii publice. De aici şi mentalitatea, tipic totalitară, că cetăţeanul, insul obişnuit, sunt elemente secundare în oricare proiect politic: ceea ce contează este „statul” sau „imperiul”. Adică URSS! Aceste lucruri le-am contemplat — la scară redusă şi, de multe ori, ridicolă — în stânga Prutului, în cei opt ani de regim comunist, unde liderul politic a încarnat cel mai pregnant şi convingător această expresie publică. Percepţia preşedintelui Voronin ca „un tip tare” (copia miniaturală a unor Putin sau Medvedev, nu degeaba cei mai populari politicieni din RM) a fost cultivată sistematic, mai ales că generalul de miliţie sovietic — vârful verticalei puterii pe care a construit-o consecvent — se plia perfect pe un asemenea scenariu. Tot ce putea ştirbi din această imagine era drastic sancţionat, inclusiv criticile (politicoase şi pline de reverenţe) ale unor funcţionari europeni, urgent extirpate de mercenarii de presă din buletinele (dez)informative ale trusturilor afiliate partidului de guvernământ.
Eşecul alegerii preşedintelui a demistificat acest tablou. Cu toate instituţiile statului la îndemnă, cu toate telefoanele primite de la preşedintele rus — şi difuzate ostentativ de televiziunile înregimentate -, verticala Puterii nu a reuşit să obţină nici măcar un amărât de vot. Din 41 de „şanse”! Nici media nu mai ajută aici pentru că, indiferent cum aşezi cuvintele în frază sau cum pui accentele în buletinele de ştiri, întrebarea din mintea telespectatorului nu poate fi evitată: şi totuşi, de ce nu au reuşit comuniştii să ia votul ală nenorocit?….
„Regele e gol!”. Mitul puterii absolute sau al atotputerniciei sistemului a căzut. Din această perspectivă, atitudinea calmă, superioară, persiflantă şi ironică a liderilor Opoziţiei are valoare strategică.
Dimensiunea politică
Efectele politice sunt inevitabile şi se vor vedea în vară. La 25 februarie 2001, alegerile anticipate i-au adus pe comunişti la putere după dizolvarea parlamentului în urma imposibilităţii alegerii preşedintelui statului. După opt ani de zile, tot alegerile anticipate îi pot readuce în opoziţie. Motivele sunt multe, dincolo de declinul evident al PCRM, criza economică sau experienţa acumulată a Opoziţiei. În primul rând, tot în vară s-au câştigat alegerile locale (iunie 2007), iar acest anotimp — o vară de criză, totuşi — este unul de concedii inclusiv pentru acel tronson al populaţiei rusofone (mai înstărită, în medie, decât autohtonii) care ar fi putut deveni, potenţial, electorat comunist cel puţin pentru a contracara „românizarea” spaţiului politic. În al doilea rând, studenţii vor fi pe la casele lor şi asta nu e neapărat un dezavantaj electoral, din moment ce mulţi dintre ei, aflaţi la studii la Chişinău, nu participau la alegeri tocmai pentru că nu erau în localitatea de reşedinţă. În al treilea rând, se întorc şi studenţii din România, mult mai implicaţi şi radicalizaţi decât media populaţiei din republică şi care pot deveni — printre familiile, prietenii sau rudele de acasă — cei mai eficienţi agenţi electorali anti-comunişti. Cu aceştia din urmă nu se poate lupta, în realitate, chiar dacă, probabil, autorităţile vor reacţiona împotriva lor, întâmpinându-i „cum se cuvine” la frontieră…
Dimensiunea geopolitică
Marii actori cu adevărat jucători aici vor trebui să îşi reevalueze poziţiile. America a făcut primul pas, transmiţând un mesaj deloc favorabil Chişinăului şi avertizându-l că nu poate acţiona oricum, făcând abstracţie de principiile politice promovate de Washington în regiune. Rusia reacţionează cu un cinism paralizant: foloseşte RM pentru a se răţoi la UE (concret, la România) dar, pe de altă parte, arată iarăşi „pisica” transnistreană, unde Igor Smirnov încearcă marea cu… închisoarea de la Tighina — aflată încă sub autoritatea Chişinăului -, iar Şevciuk cu… modificări legislative. Totul pe fundalul unei crize economice (combinatul de la Râbniţa nu se simte deloc bine) care stârneşte inspiraţii nebănuite: trecerea la rubla rusească sau asumarea „oficială” a însemnelor de stat ale Federaţiei Ruse. Şi asta în contextul unui nou „memorandum Kozak” în versiune lingvistică: ambasadorul Federaţiei Ruse — care nu exprimă niciodată altceva decât poziţia statului pe care îl reprezintă — aruncă ideea oficializării limbii ruse, ducând cinismul Moscovei „pe cele mai înalte culmi”.
E nevoie urgentă de reevaluări şi la nivelul UE. „Stabilitatea” invocată s-a dovedit un balon de săpun, în condiţiile în care nimeni nu ştie ce ar fi însemnat ea în RM. De aici presiunea serioasă pe instituţiile europene. Ce va face Bruxellesul acum, când proiectele susţinute de reprezentanţii săi în teritoriu s-au dovedit ineficace: oamenii au murit la Chişinău, PCRM e un partid imposibil de civilizat (ca şi liderul său), jinduitul dialog Opoziţie-Putere nu a existat, iar reprezentantul UE în RM a fost declarat personae non-grata în Transnistria?
Dimensiunea Bucureşti-Chişinău
Direct sau prin recul, ecourile responsabilităţii ajung şi în România. Aflat şi el în campanie electorală, marcat de criza economică şi dotat cu cele mai puţine instituţii de acţiune pe spaţiul răsăritean din ’90 până încoace, Bucureştiul are de trecut un test major în vară, în condiţiile în care va fi concediu şi la Bruxelles şi comunicarea Opoziţie-instituţii europene va fi distorsionată. România este vecinul european al unui stat care îi vorbeşte limba şi face parte nemijlocită din politicile europene în care Bucureştiul are un cuvânt greu de spus (inclusiv drept de veto). Acest rol trebuie luat obligatoriu în serios. Una peste alta, devine limpede pentru toţi că mai mult de două forţe interne se confruntă acum în RM. Frumoşii „tineri furioşi” de la Chişinău nu intuiau atunci când s-au revărsat pe străzi, nemulţumiţi de rezultatul alegerilor, că pot aduce regiunea la temperatura de fierbere…